Stări reluate…

17 februarie 2013                                                                                                               
Pădurea asta e cu adevărat densă.                                                                                          
Fac slalom printre capcane întinse de temeri negre, încerc să evit movilele înşelătoare de neîncrederi, mă străduiesc cu adevărat să păşesc peste abisurile fără fund săpate de idei de eşec, ridicol şi  absurd.
Aleargă, zboară, împiedică-te, ridică-te, escaladează, coboară, dar nu te opri!
Popasurile te amăgesc în năucitoare impresii de durabilitate, nu, nu te încrede în toropeala seducătoare ce-ţi mângâie obrajii cu tandreţe, ea doar sapă adânc în tine cute şi stigmate. Nu, nu le simţi cotropirea, sunt lente şi prefăcute, însă, atunci când te ridici, ameţeala te cuprinde. Te mişti, inima parcă pompează mai repede ca înainte. Paşii ţi se împleticesc, viziunea parcă se diluează în pânze ţesute de păianjeni invizibili.                                      
Începi să te sperii, niciodată nu aştepţi trădare dinăuntru, mereu defensiva e pentru ce-i afară.Oh, timpul, el nu a poposit cu tine, poleitul astru nu i-a îmblânzit  iremediabila fluiditate, nu, el nu a fost atins şi însemnat de clipele de repaus considerat binemeritat. Nu te pierde în amânări, nu, cursa asta e amnezică, nu o poţi relua.
Spinii de obstacole te păstrează vie, îţi răcoresc fierbinţeala sângelui, îţi încălzesc pielea înfrigurată, te îmbracă în dâre de perseverenţă. Încâlceala e mereu provocatoare, mereu suscită nevoia găsirii eliberării.
Cărările însorite şi curăţate de asperităţi? Ele doar te pierd pe urmele paşilor dinainte, te pot doar menţine într-un echilibru fatal de insipid.            
Sărută-ţi talismanul şi alege întunericul pădurii, doar aşa vei descoperi lumina prin ochi noi.  
 
8 Martie 2013    
Cele mai intense amintiri ale mele constă în temeri şi suferinţe nemărturisite, în vise tainice şi emoţii imbibate.
Însă, realitatea lor e discutabilă acum. Ce pot să culeg şi să păstrez dintr-un amalgam de imagini decolorate, prăfuite şi sortite apunerii? Tăcerea dinăuntru, lipsită de uimire si exaltare, mă apasă ca niciodată înainte.                    
Cum să te acoperi cu piele tăbăcită de istorii, şi modelată după atâtea colaje străine?        
Cum să poţi accepta deformarea ce ţi-o impune asortarea intimă cu lumescul general şi impersonal?
Egourile se hrănesc cu firimituri de grandoare irepetabilă.
Cum să nu flămânzeşti atunci când până şi păsările ce nu vânează, ci se hrănesc doar cu măduva de oase a scheletelor amorţite, au pereche?                                                              
Cum să nu te răscoleşti, dincolo de duritatea pământului care sfărâmă sape de lemn şi îndoaie bare de metal, atunci când straturile care putrezesc în adâncuri ofilesc şi inhibă totul şi nimicul ce încearcă să se înalţe spre suprafeţe mărginite doar de ceruri utopice şi sclipiri caleidoscopice?            
                                                                                       ***    
Când îmi ating încheieturile şi simt tremurăturile pulsului regulat mă cuprinde o moleşeală fricoasă, şi gânduri eratice de ritmuri sacadate şi indolente mă cutremură până în centrul tălpilor…oare te poţi pierde atunci când alergi spre tine cu prea multă ardoare de descoperiri?              
Ce faci când iluzia de puritate conservată în integritate începe sa-ţi vâneze stabilitatea crezurilor? Când distanţarea voită de mizerii vizibile şi accesibile începe să te obosească, şi începi să tânjeşti amorţirea ce acceptarea petelor inamovibile pare să confere pe măsură ce greşelile sunt repetate şi  trăirile repurtate?  
 
                                                                                    ***  
Sunt cu adevărat liberă.                                                                                                            
Liberă să-mi intentez procese de conştiinţă şi să mă răsfăţ în indulgenţă de verdicte subiective si înţelegătoare.
Liberă să mă tai, în mod repetat, în acelaşi loc, pentru a încerca să mă conving de realitatea durerii unei răni, de memorabilitatea unei cicatrici, de adevărul dezintegrării acute şi persistente a unei porţiuni de ţesut atacabil, expus, şi totusi capabil de regenerare. Liberă să îi tânjesc doar când dorurile îmi apasă scalpul, şi tâmplele îmi pulsează în cadenţa mişcărilor acelor ceasului oliv purtat la mâna dreaptă.
                                                                                                      
                                                                                   ***                                   
Mi-e dor să simt miros de tămâie, să-mi înclin capul în jos, instinctiv,  cu pioşenie cuminte şi umedă, să-mi apăs pleoapele pe ochi pentru a  împiedica prelingerea în cădere a picăturilor mistuitoare formate în  colţurile lor interioare.                                                  
Ochii! Cortine de întuneric sau de lumină.  
Evită irisurile ce te pot bloca în lumile lor mişcătoare de suferinţe marginalizate şi nesfârşite… 
                                                                                                                                                   
 9 Martie 2013                                                                                                                  
Dungi de frisoane şi puncte de deprimare îmi colorează dispoziţia orei ăsteia târzii.      
Îmi presez ceafa de peretele rece, e reconfortant, îmi domoleşte frenezia sufocantă dinăuntrul craniului. Senzaţia de aţipeală mă invită din nou în uitare, oh, da, magia inimitabilă a somnului lipsit de vise! Să topesc în respiraţii nocturne, inconştiente şi constante, toate apăsările rele din timpul conştientizării mediului în care îmi târăsc prezentul. Trăiesc aproape exclusiv pentru viitorul apropiat. Un ocean real şi imaginat îmi desparte nimicul de tot. Oare voi învăţa să  înot, pentru a evita riscul unei scufundări irecuperabile, în timp ce-mi construiesc podul de legătură cu sens unic şi incurabil?            
Voi afla curând, tu doar dă-mi-te, timp inalienabil al destinului meu.          
                                                                                                                                               
10 Martie 2013
Dacă tristeţile ar ucide, s-ar umple străzile de cadavre…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s