Zvâcnire…”Linişte”

Zvâcnesc în ceea ce Delavrancea numea ’cutia de os a capului’
  În Linişte, cea mai acaparantă şi sfâşietoare nuvelă asimilată.
  Îmi crestez, cu briceag atins de rugină aurie, o margine a malului
  Apei stătute, mâloase din care m-am târât pe un sol de îmbătare ciudată
  Cu transe spasmodice de neîncrederi  şi paranoice stări.
  Anxietate curată
  Strecor în sită de sticlă netăioasă, apoi o vărs pe gura pocalului
  Colector de bucăţi şi zdrenţe demne de îmbinat în licoare
  De eşecuri prozaice.
  Îmi întind firele de păr pe sârme electrice de neputinţă.
  Îmi simt memoriile laice...
"...omul de când se naşte vine cu jumătate de soartă în el. Când un copil rămâne nepăsător la zgomote, la ocări, la bătăi, şi nu se gândeşte decât la mâncare; când nu simte milă de cerşetori; când se îndoapă cu dumicatul din urmă, fiind sătul până în gât, mai bine decât să-l dea cuiva; când chinuieşte pisicile şi câinii; când strânge lucru peste lucru, jucărie peste jucărie, acest copil a sosit cu jumătate de noroc în lume. Dacă împrejurările nu l-ar suci din calea lui firească, el, desigur, va fi, la mare, un calic, un nemilos, un necinstit, un egoist. Nu-i mai trebuie nimic ca să fie fericit, afară poate de puţinică deşteptăciune, pentru ca să-şi aleagă frizura bine, să-şi scuture hainele bine, să-şi lustruiască ghetele şi să mintă întotdeauna. Ai putea, aproape cu siguranţă, de la un mic semn, să deosebeşti, cu douăzeci de ani înainte, care copil va ajunge un om procopsit şi fericit şi care va muri cum a şi trăit: sărac şi nefericit. Dacă pe la vârsta de cinci-şase ani deschide nişte ochi blegi şi reci, nepăsători, mari şi uscaţi, nu mai rămâne îndoială că prostia simţurilor la el e în strânsă legătură cu prostia creierului, şi aceste două prostii sunt de ajuns ca să-l fericească o viaţă întreagă. Dacă, din contra, ochii lui se măresc şi se micşorează; dacă se strâng nervos în pleoape şi se desfac repede până la frunte; dacă clipesc fără ordine şi dacă mânia, ca şi bucuria lui i se aprind în luminile lor, e de ajuns ca să te încredinţezi că această viaţă care-i scapără în priviri porneşte dintr-un foc de viaţă din aluatul aprins al creierului, şi aceste două vieţi sunt de ajuns pentru ca să-l chinuiască întreaga lui viaţă, mai ales în lumea noastră, şireată şi proastă, lustruită şi ignorantă până la sălbăticie...
...În capitala noastră de parveniţi, de negustori, de străini, de declamatori, de şireţi, de ignoranţi, inteligenţa în medie e mai jos decât mediocră. Creierul e condamnat la adevăruri ordinare. Gândiri personale nu se petrec în mintea leneşă şi slabă a oraşului. Şi când ceea ce frămânţi şi arzi tu vreme îndelungată, în cutia de os a capului, izbucneşte afară, ca o lumină vie, cel care te ascultă e ameţit; ba, mai mult, creierul lui simte durere, căci e zguduit din acea adormire obişnuită şi fericită. Mintea ta taie cărările bătătorite şi ordinare ale minţii lui. O singură vedere personală, adâncită, spusă într-o formă mai energică, e de ajuns ca să-i ridici un stăvilar peste care nu poate sări decât cu o muncă grea şi cu o cădere şi mai grea de partea cealaltă, iată ce trebuie să însemneze că eu vorbesc prea mult. O singură frază sau două ore de vorbire e acelaşi lucru: dacă îi trezeşti din somn, dacă îi pui pe gânduri şi le tulburi odihna, vorbeşti prea mult. Ei însă pot să-şi spargă urechile zile întregi; ceea ce îndrugă e blând, trece prin mintea oricărui hidrocefal, e uşor, e liniştit, e copilăresc, e vechi, e ştiut, este în proprietatea tuturora, nu aţâţă viaţa moleşită din capul adversarului, nu o aprinde şi nu o arde mai grabnic decât în somn, deci ei vorbesc puţin, cuviincios şi înţelept.
Când mi-am desluşit acea prigonire a tuturora contra mea, era prea târziu, căci revolta era înveninată de dezgust şi de dispreţ. Revolta te răscoală contra lumii, dezgustul te face să cazi în mijlocul ei, dispreţul te exilează din ea. Eşti străin şi singur între-ai tăi şi în mulţime. Vorbesc o limbă din care nu înţelegi decât cuvintele dezlegate. Duc o viaţă pe care nu o explici decât ca şi pe viaţa unui câine: nu mai e nici urât, nici frumos, nici cinstit, nici necinstit, nici bine, nici rău. Nişte maşini care sfărâmă, macină, moaie, dospesc, împrăştie, ard şi se mişcă: unele fac explozie, altele se odorogesc, altele se duc la treapăt, şi prea puţine aleargă în neştire, în goana vieţii, ţinind frunte tuturora, zdrobind tot ce întâlnesc în cale şi, totuşi, neştiind, în această vijelie a patimilor mici şi murdare, nici de unde vin, nici pentru ce, nici încotro se duc.
M-am închis în mine; am tăcut; mă uitam lung, zâmbeam, ascultam, închideam ochii..."

(Linişte, Barbu Ştefănescu Delavrancea)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s